Omul religios trăieşte într-un univers material încărcat de simbol. Măsura transcederii acestui cadru profan, al dobândirii de fiinţă este dependentă de semnificaţiile religioase ale simbolului şi ale raportării ritualice la aceasta. În acest sens omul religios încarcă cu semnificaţie universul profan. Doar aşa el poate valorifica orice urmă a trecerii sale prin timp. Contagiunea profanului cu sacrul se întâmplă adesea într-un mod spectaculos,''...domeniul sacrului este domeniul periculosului, aparatului si interzisului, domeniul profanului fiind cel al uzajului ,al gestului fara precauţii"[1]

   În acest sens, apropierea de sacru este interzisă fără normele de precauţie necesare chiar şi în cadrul poporului evreu , care a fost ales ca un etalon al apropierii de voinţalui Dumnezeu. Intreaga lume, prin poporul ales este chemata sa se apropie de Sacru, şi tablele legii, vor iradia în lume sfinţenia, şi norma de raportare la Sacru...De aceea Dumnezeu ne sugerează această selectivitate în apropierea de sacru, a unor familiii de evrei- leviţii: gherşoniţii, chehatiţii, merariţii, special aleşi pentru a îndeplini actele rituale ca o axă a sfinţeniei în cadrul sacerdoţiului. Prin existenţa tablelor legii, Dumnezeu polarizează, ca de la un centru iradierea revalaţiei, al adevărului, în spatele căruia se ascunde voinţa divină.