"I-am zis migdalului:
Frate, vorbeste-mi despre Dumnezeu,

Şi migdalul...a Înflorit!"

 
Home

Latest Painting

THE HEALER
THE HEALER

About Heaven - video

Pocainta si Innoire a Vietii noastre in Iisus Hristos... PDF Print E-mail

   Spune frumos spune un tropar pe care il cantam la inmormantare:"Chipul Slavei Tale necreate sunt desi port ranile pacatelor..." Ce insemneaza aceasta?Faptul ca dincolo de orice cadere a umanitatii prin pacatul lui Adam si Eva, fiecare om este un chip de Dumnezeu,ce pastreaza neintinat, ca o samanta de aur, acest arhetip dumnezeiesc, care prin asemanare ajunge sa fie ca si Dumnezeu. Dumnezei,nu prin Fiinta, caci numai Dumnezeu este de la inceputul timpului, Dumnezeu, ci prin asemanare, prin infiere, prin impreuna lucrare cu lucrarea Sfantului Duh.

   Asadar indiferent de pacatele si patimile noastre in launtrul cel mai adanc suntem insemnati cu aceasta dumnezeiasca origine, chiar daca mai tarziu ajungem sa uitam, sa o renegam, sa o slabim prin pacate si patimile noastre care ne indeparteaza de izvoarele originilor noastre.Adica in noi exista aceasta samanta de innoire si regenare a vietilor noastre, insa se intampla sa il ignoram, sa nu il declansam.

   Daca citim Geneza vedem ca pacatul este urmare unei neascultari...Insa mai vedem mai departe ca Adam si Eva nu incep sa spuna" Doamne am gresit, iarta-ma ..."ci ca niste copii incep sa dea vina unul pe celalalt, sa se invinovateasca, sa se ascunda de ochiul atotvazator al Bunului Dumnezeu, sa de dovada de lipsa de responsabilitate.Ba mai mult, asa cum citim la Sfintii Parinti, in loc sa aiba in minte prezenta smerita judecare a aproapelui, ei dau dovada de mandrie, fapt a carui consecinta este moartea."Caci unde este iubire, nu este judecata",iar "dragostea toate le acopera" marturiseste Sfantul Apostol Pavel, corintenilor.Sau cum citim in Epistola Sfantului Ioan, Dumnezeu este Iubire."Cine ramane in Iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el".

   Adica vedem ca principalul pacat principal comis este faptul ca cei doi neascultand de Dumnezeu nu au ramas in Iubire, si in consecinta in Viata.Si ne-ramanerea in Iubire duce la comiterea tuturor acelor lucruri care in loc sa-i conduca la asemanare cu Dumnezeu, dimpotriva ii conduce la asemanare cu diavolul, a carui cadere a fost provocata dintr-o pornire egoista. Mandria a rupt armonia dintre Dumnezeu , ingerii cazuti si Adam si Eva iar consecinta acestei mandrii a fost o sumedenie de pacate, mici si mari care in final putem sa spunem ca culmineaza in doua mari pacate: Uciderea de Dumnezeu si Uciderea de Aproapele. Adica lipsa pocaintei culmineaza in final in desfiintarea chipului de Dumnezeu din tine, si din aproapele, prin mandrie, in timp ce prin pocainta, incepi din nou sa-l lasi pe Dumnezeu sa sufle in sufletul tau(asa cum la Sfantul Botez preotul sufle peste chipul botezatului, aceasta insemnand restabilirea chipului dumnezeiesc originar prin suflarea Sfantului Duh).

   Asadar vedem ca principala sursa a patimilor si rautatilor noastre este o minte care continua de la Adam si Eva sa fie iubitoare de slava desarta, de pofte si aprinderi lumesti, de betii, de desfranari, culmineaza in final in negarea lui Dumnezeu din launtrul noastru si negarea lui Dumnezeu din aceasta lume.Adica o minte care prin pornirile sale constiente si inconstiente continua sa surpe lucrarea lui Dumnezeu din suflet si lume. Spun Sfintii Parinti ca daca vrei sa dobandesti mantuire trebuie sa ai doua lucruri permanente in gand:primul, Gandul la Dumnezeu, la faptul ca el este martorul numarul unu al existentei tale, al doilea, constientizarea faptului ca te afli mereu intr-o primejdie de moarte, ceea ce te face sa devii dependent de Dumnezeu si ajutorul Sau.

   Ori duhul mandriei a incercat sa alunge pe Dumnezeu afara din istorie, din stiinta,din gandul omului, doctrinele filosofice culminand in materialismul si pragamatismul vietilor noastre dezradacinate..Si daca privim mai atent la lume vedem ca legile care pun in miscare societatea au un prufund caracter antropocentric, si mai putin teo-centric.Vorbim de Drepturile Omului, de Democratie,insa acest umanism in esenta sa este cu fata diavoleasca, caci incearca sa creeze o lume buna, insa fara Dumnezeu in centrul sau ,.Aici vedem drama intregului secol douazeci, anticrestin in esenta sa, fie in societatile comuniste, fie in cele capitalist-consumeriste.Centrul societatilor nu este Dumnezeu, ci omul, dar de fapt stim ca fara Dumnezeu, omul nu este nimic....Aceasta este drama contemporana a omului, incercarea lui de a fi fericit in absenta Creatorului sau care a pus in chipul sau dumnezeiesc toate ratiunile vazute si nevazute, care prin exersare l-ar conduce catre Adevarata Fericire, restabilirea echilibrului rupt.

   Pocainta, spun Sfintii Parinti este inceputul mantuirii noastre.Pentru ca pocainta, cum spune avva Antonie insamna "Astazi pun Bun inceput".Si a pune bun inceput inseamna a-L restaura pe Hristos in centrul existentei si lumii in care traiesti.A vedea in pornirile personale o deviere de la firul Vietii, si a te reintoarce din orice punct al caderii catre acest indicator care este viata in Hristos.

   Pentru ca prin pocainta, nu inseamna doar sa insiruim o lista cu pacate nenumarate ci a aduce in suflet o stare de zdrobire a inimii, smerita cugetare, si lipsa de judecata a aproapelui.O stare prin care nu mai ai de unde sa cazi, considerand ca pentru Binecuvantarea vietii ce ai primit-o timpul acestei vieti este prea scurt ca sa vezi ce fac altii ci ceea ce trebuie tu sa faci in relatie cu Dumnezeu. Pentru ca prin pocainta ne vedem pe noi insine asa cum suntem in esenta noastra.Spune Simeon Noul Teolog ca atunci cand cuiva i se da sa Vada Lumina Slavei Dumnezeiesti, primul efect este un soc pe care il suferi vazandu-te cat de mic erai, si ce parere frumoasa aveai despre tine.Adica prin pocainta noi deslusim adevaratul chip al slavei, care vine nu de la oameni sau noi insine ci de la Dumnezeu si este Lumina vietuirii in Duhul Sfant.Prin Pocainta pacatele isi pierd veninul ucigator si devin motive pentru dragoste.Caci daca atat de mult am pacatuit eu Doamne, si m-ai ridicat din ele prin patimile Tale, singurul gand care trebuie sa incolteasca in minte este Recunostiinta fata de Tine si mila fata de aproapele meu.

   Asadar pocainta inseamna o restaurare a Vietii in mintea noastra si in lumea in care traim.Vedem atat de multa moarte care vine in aceasta lume prin promovarea acuzarii recirpoce.Ori singura sansa ca umanitatea sa-si intre in fire este Pocainta, recunoasterea faptului ca nimeni nu este fara de pacat, si nimeni nu are dreptul sa arunce cu piatra primul.Consecintele pocaintei este in primul rand Iertarea.Iertarea pe care o primi de la Bunul Dumnezeu. Iertarea pe care ne-o acordam noua si celor din jur, in intelegerea plina de compasiune a conditiei omenesti.Si poate nu in ultima instanta pocainta ne va conduce cu mai multa smerenie si bucurie la primirea Darului pe care Dumnezeu in marea sa Dragoste l-a creat pentru noi:Pruncul Iisus sa se nasca inca o data in vietile, in cugetele si lumea noastra, si odata cu El, innoirea intregii fapturi.De fapt prin pocainta in Iisus Hristos parasim degradarea si descompunerea fireasca legilor acestei lumi pentru a ne muta pe axa transcendenta a asemanarii si sporirii intru Dumnezeu, izvorul Vietii Adevarate.

   Dumnezeu este Iubire...Însă nu putem cunoaşte iubirea Lui fără să ne simţim inima zdrobită, de copil care plânge după acel loc lăuntric unde Dumnezeu locuieşte în fiecare om. O civilizaţie a teluricului hipertehnicizat, este invadată de o armată de psihologi încearcă să soluţioneze problema fericirii omului contemporan cuprins de angoasa atâtor probleme. Cum să fii fericit, cum să te simţi bine în pielea ta, cum să te simţi bine la locul de muncă, cum să gîndim pozitiv, cum să devenim influenţi, bogaţi sau eficienţi sunt întrebările la care omul postmodern vrea să afle rapid o reţetă după care îşi poate găsi liniştea sufletului său. Însă criza lumii postmoderne este această incapacitate o omului de a-şi găsi adevărata ontologie a persoanei sale, adevăratul loc după care, el trebuie să plângă cu acele lacrimi făcătoare de viaţă , cum le numeau Sfinţii Părinţi. O civilizaţie fără lacrimi adevărate, ci doar provocate de diverse frustrări care trebuiesc rezolvate pe cat de rapid, facil, este o civilizaţie a barbariei inimii şi lipsei de conţinut sufletesc. De aceea fără a da un diagnostic corect dramei noastre personale sau colective-indepartarea de izvorul fiintei noastre care este Dumnezeu, orice improvizatie de a mima fericirea nu face decat sa adanceasca mai devreme sau mai tarziu, dezechilibrul sufletesc mostenit cu fiecare generatie.

   Despre virtuţile zdrobirii inimii- katanyx şi plânsul făcător de viaţă-penthos[1] Patericul este plin. Oameni care ajung să plângă pentru lucruri pe care toţi ceilalţi le ignoră, ne impresionează acum cu puterea exerciţiului lor psihologic, zărind cele mai fine nuanţe ale păcatului ascuns în mici greşeli asemeni unor ziduri ce-i despărţeau de Hristos. ªi prin plânsul lor făcător de viaţa, sufletul lor scăldat în lacrimi de fericita întristare, ieşea tot mai luminos şi plin de iubire. Avva Pafnutie,[2] ucenicul avvei Macarie povestea că odată, fiind acesta copil mic şi păscând boii cu ceilalţi copii, le-a căzut o smochină pe jos, pe care Macarie a mâncat-o. Ori de câte ori îşi amintea acest fapt, ochii săi se umpleau de lacrimi, regretând din toată inima, acel pacat savarsit in copilarie. Avva Efrem Sirul varsa izvoare de lacrimi cand zarea undeva numele Iisus Hristos, scris, amintindu-si cate pacate a savarsit.

   De aceea, fără această conştientizare a greşelilor noastre, care ne îndepărtează de noi înşine şi de ceilalţi, nu putem cunoaşte cu adevărat mărimea iubirii lui Hristos care ni s-a dăruit din ceruri, şi pe care , ca şi creştini trebuie să o arătăm lumii întregi, ca o dovadă concretă că împărăţia iubirii este adevăratul loc unde umanitatea trebuie să ajungă, unde toate crizele ei atât de serioase, nu ar fi decât nişte vagi probleme ale lipsei de iubire. Împărăţia inimii nostre, locul de unde ea vine, este împărăţia iubirii, pentru că viaţaSfintei Treimi este iubirea.

   Astfel civilizaţia noastră suferă tocmai că nu poate conştientiza greşelile în care a căzut exarcebând puterea inteligenţei, tehnicii , ştiinţei medicale şi psihologice ce dau soluţii la toate problemele sale, minimalizând adevărata natură a crizei prin care trece umanitate - lipsa iubirii de sine , de semeni, de natură şi Dumnezeu

   De aceea limbajul regăsirii noastre spirituale este dorul, de după adevăratul bine, după acel sentiment de acasă, după lucrurile simple şi pline de sens. Să fim capabili a ne dărui acestui dor- ce asemeni unui foc ne-ar mistui lăuntrul ar însemna punctul prin care fiinţa noastră ar începe să cunoască lumina adâncului dragostei care " niciodată nu se trece".[3] Ceara aparenţelor, lutul deşărtăciunilor s-ar topi în destinul dăinuirii noastre dincolo de fire, de aparent, de banal, astfel încât destinul fiecărui suflet ar deveni destinul marii iubiri a Tatălui din ceruri, Care prin Fiul Său a dăruit-o întregii umanităţi. Iar harul Sfântului Duh este preţiosul dar de nuntă dintre mistic şi Hristos. Doar un infometat dupa Hristos, poate înţelege ce înseamnă această iubire, pentru că ea este o mare taină... El înţelege prin propria experienţă că Impărăţia cerurilor este Impărăţia Iubirii a cărei revărsare din belşug îl cheamă la ospăţul euharistic. Fiecare mistic culege iubirea lui Hristos prin înfometarea tot mai adâncă de prezenţa Sa nevăzută în trupul şi săngele potirului iar prin dăruirea faţă de semenul său simte în chip real carnea şi oasele Mântuitorului întinse pe cruce, iar prin curăţia sufletului, lăuntrul său se umple de bucuria negrăită a credinţei de copil ce simte cerul, soarele, luna, păsările, florile, frunzele, ca daruri de preţ din partea dumnezeirii pe acest pamânt trecător.

   De aceea omenirea ar trebui să simtă prin prezenţa fiecărui creştin că adevăratele minuni sunt buzele de lut sărutând focul din potir, crucea însemnând haosul cu lumina Sfintei Treimi, haina albă de nuntă, pentru banchetul unde serafimii şi îngerii petrec, îmbrăcaţi în foc, şi nu în cele din urmă marea minune de a-L vedea pe Hristos, în fiecare semen, la tot pasul...

   Păstorul cel bun vine şi pleacă în înfinit...El se naste din nou, in acest an pentru a da inca o sansa Iubirii in aceasta lume ce pare fi un cosmar al lipsei de dragoste, ce poate fi totusi, ambalat frumos, in anumite locuri.

   ªi toţi cei care-L urmează nu pot deveni altceva, decât iubire prin innoirea mintii in baia iertarii si pocaintei in Sangele Mielului, ce iata vine inca o data, sa se jertfeasca plin de Iubire si compasiune pentru fiinta omeneasca.Iar tinta acestei venire a Lui Hristos, pruncul, in aceasta lume este sa ne redaruiasca pe fiecare eternitatii ce in esenta sa inseamna un ocean de Iubire: "Iubirea niciodată nu se trece.Fie ele profeţiile: pieri-vor; Fie ele limbile:înceta-vor; fie ea stiinţa: pieri-va. Că-n parte cunoaştem şi-n parte profeţim. Dar când va veni ceea ce-i desăvârşit, atunci ceea ce-i în parte se va desfiinţa."[4]

[1] vezi Irenee Hausherr, Teologia lacrimilor

[2] vezi Patericul

[3]Corinteni 13, 8

[4] Corinteni 13-10

 
< Prev   Next >

Artistic Work

Articles
Poetry
Gallery

Store Login






Buy a Painting!

AMAZED
AMAZED

Syndicate

Get our RSS feeds

Liuta Nicu Copyright ©2007-2008.